”Se spune ca doi copilasi in burta mamei vorbeau unul cu celalalt.
- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva... Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie spui! Dupa nastere nu urmeaza nimic si, dealtfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura...
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli, iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical...
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva, insa ceva mai altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina pur si simplu; de altfel, viata nu e altceva decat o permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar sigur o vom gasi pe mama, iar ea va avea grija de noi. Tu nu crezi in Mama?
- In mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai, oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, niciun fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand e liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru, cum vorbeste cu noi. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de-acum incolo!” (Doru Bem ”Cararea Universului”)
